Si totusi....!

De cateva zile mă îngrop în lucruri mărunte.Eu, o ignorantă, am început să mă preocup de ordine. Vreau să fac totul corect, aşa cum trebuie, atunci când trebuie. Nu înţeleg motivaţia acestei hotărâri. Nu am nici un scop. Dar aşa mi se pare normal să mă port. Nu mai discutăm despre ce a fost, nici despre ce va fi. Nu mai discutăm deloc. M-am apucat de facut curăţenie, dar mi se pare  inutil. Am început cu păianjenii , dar până am ajuns în bucătărie pânzele s-au ţesut încă o dată. Şi totuşi, munca asta măruntă îmi dă senzaţia că am o ocupaţie. Mă face să nu mă simt în plus. Inutilitatea ei anuleaza inutilitatea mea. Creez iluzia unei necesităţi. Suntem doi străini încercând să uite că au depăşit limitele unei indiferenţe relaxate,mascată de respect. Se nasc prăpăstii, se adâncesc distanţe. Nici un gest de apropiere nu este permis. Nici măcar dorit. Prelungim o situaţie încheiată, păstrând aparenţa unei normalităţi.
…as vrea sa-mi urlu durerea in scorbura unui copac. Sa-mi soptesc acolo tristetile si dezamagirile. Sa acopar totul cu pamant si iarba. Sa trec mai departe, sa uit…Sa fiu eu, cea care stie sa cantareasca totul drept si sa viseze cu picioarele pe pamant. Nici sa zbor nu mai stiu. Mi-e sufletul greu. Nu-l mai pot ridica spre cer. Mi-e dor de aripi pufoase. Mi-e dor sa cred in oameni cu idealuri care isi tin promisiunile nerostite pana la capat. Stiu ca inca exista. I-am intalnit candva. Dar nu mai puteam crede in lucrurile frumoase pe care le povesteau ei. Imi dau seama ca si pe atunci aveam sufletul ciuntit si stramb, dar nu stiam asta. Aveam, insa, aripile sa-mi dea inaltime si drum drept. Verticalitate…
Acum car un suflet impietrit si-l duc spre casa unui om mort. E uimitor cum mintea se adapteaza, se pliaza dupa asperitatile vietii. Isi inchide calea spre principii si orgolii. Accepta inacceptabilul doar ca sa poata trai. Sa poata merge mai departe spre ceea ce era candva?! Despre Liviu?!Nu l-am iertat. Nici nu poti ierta asa ceva. Nici nu ai ce sa ierti. In fond, nu ma priveste, e alegerea si durerea lui. Si totusi, dincolo de toate ramane dezamagirea si increderea pierduta. Increderea oarba. In el si in cea care ii sta alaturi. Esecul lui poate fi al oricui. Greseala iremediabila, infinit repetabila. Spune-mi ca nu-i asa!Ratacesc de ore prin parc. Am intarziat, dar nu-mi pasa. E lung drumul inapoi atunci cand nu vrei sa ajungi. Si e primavara asta calda. Nu stiu cand a venit. Parca dintr-o data ne-a cotropit sufletele. Copaci cu trunchi negru si muguri abia ce se deschid. Miroase a viata inchisa in frunze cerate. S-au desprins asa, frematand, pulsand… seva le-a ramas intacta in nervuri si se evapora usor in atmosfera stravezie. Ma plimb incet, imi tarai pasii prin mormanele de frunze imprastiate din toamna trecuta. Din copaci curg usor randuri, randuri de enigme aurii. Am cautat peste tot ceva care sa semene cu mangaierea aripilor mele din trecut. N-am gasit nici in atingerea rece a frunzelor obosite de vant si de soare, nici in parfumul lor amarui. Pentru o clipa m-a pacalit un tradafir catifelat care si-a lasat petalele aromate in mainile mele. Dar lipsea viata, vraja s-a stins.....!

Plec si eu. Ma desprind cu greu de locul acesta magic, in care am invatat ca lumea e frumoasa pentru ca ne-am amestecat sufletul cu ea. Si privesc pasii pierduti pe strazi ale unor oameni grabiti si necunoscuti…si stiu ca ei calca in picioare atomi desprinsi din sufletul meu…si acum nu e nimic care sa ma poata face mai fericita….! Poate peste ani ,cine stie cind.....,Vladut sa-mi aline aceste doruri ravasite acum de comportarea parintilor lui.....,o comportare de oameni obsedati  de neimplinirile lor din copilarie, pe care nu au inteles-o la momentul acela.E problema lor....,eu nu pot sa mai amin verdictul!